1. PASTILA DE ŢÎNŢARI

(proză scurtă din volumul în pregătire, PASODOBLE)

Păsăroiul acela de fier îl smulse de pe pista spartă a aeroportului din Herat. Citadela care domina capitala hazarilor, cu aproape 350.000 de locuitori, majoritate tadjici, devenise o cutie de chibrituri. De fapt, senzaţia pe care i-o dădea hubloul aeronavei militare era asemănătoare celei de glob de sticlă! Da, da, acele globuri de sticlă în care sînt închise diverse personaje, sau machete de construcţii celebre şi peste care ninge, sau se abat valuri de lichid uleios. Privirea a urmărit acea fortăreaţă pînă cînd munţii golaşi, peticiţi ici-colo cu zăpadă i-a luat locul. Apoi norii pufoşi şi albi care au ascuns definitiv „Hariava”, aşa cum se numea în antichitate, al treilea oraş ca mărime al Afganistanului, după Kabul şi Kandahar, capitală a vilayat-ului de Vest, la frontiera cu Iranul. Acum, zborul spre casă îi dădea acea nerăbdare pe care o simte ori de cîte ori priveşte la kilometrajul maşinii, sau la discul metalic al contorului electric din perete. Se trezise mult prea devreme, chiar şi după Zulu, şi-a consumat tabieturile şi şi-a strîns bine bocancii de parcă avea să parcurgă drumul spre casă pe jos. În avionul de transport se făcuse frig, iar locul său, cu spatele sprijinit de fuselaj îi dădea frisoane la propriu. Trase o pătură de pe o targă şi încercă să adoarmă. După 10 ore de zbor aterizară, pentru realimentare, la Erevan. Militari cu caschete ruseşti, mari, care-i fereau bine de tot de burniţa ce cădea pe pistă, priveau crunt în direcţia avionului. Nici vorbă de pataraki, acele superbe psalmuri armeneşti despre care citisem undeva. Doar privirile îngheţate ale soldaţilor. Frig şi afară şi, probabil, ger sub caschetele mari! Laurian se întoarse în avion şi se înfofoli bine de tot cu pătura aspră, albastră, cu dungi negre. Mirosea uşor a motorină şi, pentru o clipă, se întrebă dacă vreun membru al echipajului nu „a făcut cumva sectorul” cu ea! După alte trei ore de zbor ajunse în capitală. Aceeaşi burniţă rece, de sfîrşit de octombrie, se îmbiba în hainele mai degrabă primăvăratice ale călătorului. Acele îngheţate se zăreau perdea în lumina galbenă a becurilor şi farurilor. Laurian se aruncă într-un taxi, ajunse în ultimul moment în gară şi luă un bilet, în picioare, la trenul cu care avea să parcurgă ultimele 12 ore de drum spre casă. De fapt, 13, pentru că trenul a avut o oră întîrziere. Era nedormit de 24 de ore, picioarele se umflaseră în bocancii negri, dar bucuria era nesfîrşită. Pe un peron slab luminat, într-o gară din Vestul ţării, Ioana Baldovin îl aştepta înfrigurată. În sfîrşit, acasă. Din nou împreună. Nu pentru mult timp, însă.
Heratul era pentru Laurian locul unde merita să fii detaşat. Era ca atunci cînd inginerii de la combinatul siderurgic mergeau la Călăraşi sau Galaţi şi stăteau cîteva săptămîni. Sau, aproape la fel! De fapt, nu se gîndise niciodată! Detesta locurile mucegăite, pline de praf, cu birouri vechi, scaune şubrede şi covoare sub care anii adunaseră destul pămînt şi praf cît să umple două ghivece. Se gîndise pentru prima dată la această imagine în cămăruţa lui austeră din complexul unde era cazat, împreună cu alţi expatriaţi, în oraşul vechi, nu departe de ruinele cetăţii construite de Alexandru Macedon, prima dată, peste care s-a înălţat citadela oraşului, o clădire masivă cu destinaţie militară construită între secolele al XIII-lea şi al XV-lea. Aflat la doar 1000 de metri altitudine, în mănoasa cîmpie a Heratului, oraşul degaja o căldură aproape sufocantă: peste 45 de grade vara, dar un frig iarna, care poate ajunge şi la 20 de grade sub zero. La apus, oraşul era acoperit de o pîclă deasă, datorată poluării şi prafului purat de vînt în toate părţile. Vara, timp de cîteva luni, în afară de căldura sufocantă, suflă un vânt puternic care ridică în văzduh nisipul din deşert şi face aerul imposibil de respirat pentru un european. În asemenea condiţii, aerul condiţionat şi izolarea ferestrelor cu bandă transparentă sunt vitale pentru un confort minimal. Şi, evident, „pastile de ţînţari”, din care primise cîteva de la un verişor, Grigore Vişan, istoric şi mare pasionat de vechii greci. Cum or fi trăit şi luptat grecii lui Sikandar, cum îl numesc afganii pe Alexandru Macedon, în aceste condiţii? Dar englezii? Laurian rîde. De fapt, toţi au plecat cu coada între picioare, iar Afganistanul a rămas o nucă tare în care imperiile lumii şi-au rupt dinţii!
În ziua în care a aterizat prima dată la Herat, prin vară, după namaz, bucătarul locului îi prepară shorwa cu fasole, napi şi cartofi. Era buimac de cap, cu trei ceasuri la mînă, care indicau fiecare ora de acasă, ora Kabulului şi ora Zulu, şi obosit la fel ca în acea seară de sfîrşit de octombrie. A muiat naan praspăt scoasă din tandoor în shorwa şi a savurat fasolea, nu aşa de bşînda, precum se aştepta de la o mîncare orientală, dar extrem de picantă, totuşi. Era cea mai gustoasă mîncare pe care o savurase în ultima săptămînă, exceptînd, fireşte, spaghetele carbonara, cu smîntînă, şuncă şi mult usturoi cu care Ioana îl răsfăţa, din cînd în cînd, acasă! Laurian a zîmbit larg, a sorbit, zgomotos chiar, din sucul proaspăt de rodii şi a făcut schimb de pălării cu bucătarul tadjic. Acum, el purta pe vîrful capului o pălărioară tradiţională tadjică, din lînă albă, iar afganul se hlizea bucuros la o şapcă americană violetă cu sigla echipei de fotbal Poli Timişoara! Ce mai schimb cultural! Bucătăria are un rol important în cultura afghană. Tipurile de mîncare servită de afghani au un simbolism cultural pronunţat. Qaabuli Pallow este felul de mîncare ce le încoronează bucătăria, fiind servit oaspeţilor deosebiţi, sau în ocazii speciale, precum nunţile. Dogh este felul de mîncare cel mai potrivit pentru zilele de vară. A călca pe firimituri de pîine este considerat un mare păcat. Aşa spunea şi stră-bunica lui Laurian, care a locuit multă vreme pe strada ceferiştilor, în apropierea depoului de locomotive, unde ginerele său ar fi putut avea titlul afgan de „baba”!
Amurgul de vară era tocmai potrivit pentru siestă. Laurian a sărit într-o harange viu colorată, acea motocicletă-rişcă pentru trei persoane, dar în care călătoreau şi cîte 10 afgani! Răpciuga aia motorizată a început să gonească pe un drum prăfuit, pustiu aproape, mărginit doar de tufişuri arse de soare, de trunchiuri răsucite de copaci pitici şi smocuri de iarbă pîrlită de arşiţă. În mijlocul drumului, un măgar mort care se usca la soare. ,,La minarete” era un loc la ieşirea din oraş , în care, în mod evident, fusese cîndva o moschee veche de mari dimensiuni. Din aceasta au supravieţuit doar 4 minarete, şubrezite de adversităţile vremurilor şi vremii. În jurul lor păşteau acum oi, capre şi măgari. Ce privelişte! Ţi se zbîrlea părul pe ceafă. După alţi kilometri, harange-ul a oprit la Moscheea Albastră, o construcţie care datează din secolul al XIII-lea. Curtea centrală, în care nu puteai intra decît descălţându-te era pavată cu piatră şi marmură, fiind înconjurată de clădiri care găzduiau şcoli koranice (madrase). Unghiurile clădirii erau străjuite de 4 minarete, de o înălţime apreciabilă, decorate şi ele cu mozaicuri. La intrare, un hazar cu ochii negri pătrunzători, îmbrăcat cu chapan şi avînd pe cap o lungee a oprit elanul europeanului insolent! Islamul, Asia, pustiul îi dădea o nouă lecţie. Şi nu era o „lecţie învăţată”!
Întors în Camp pe ultimele raze ale soarelui, Laurian zări de la fereastra cămăruţei sale o Laqa Ghair – ţară fără lege, în traducere directă, pashtună, adică un sat fortificat, destul de straniu aşezat aici, în vestul ţării. Straniu era că acolo, Laurian trebuia să deschidă porţile nebănuite ale unei lumi noi şi, nu totdeauna prietenoasă.
Prima noapte petrecută de Laurian în Campul DynCorp International a fost scurtă. Chiar foarte scurtă. Pe la oraunu, dracu mai ştie după care ceas, o bubuitură infernală îi trînti de perete uşa de lemn şi odată cu ea, un vălătuc imans de praf şi pulbere fină năvăliră în cameră. Geamul se sparse în mii de cioburi care acum erau peste tot: pe pătură, în papucii de casă şi chiar pe pernă. A lipsit doar un pic să nu se înfigă în ochiul stîng al românului care, se pare, nu avea parte de linişte! Urechile şi nasul îl dureau cumplit. Se uscase total sau era plin de funingine dar avea o permanentă poftă de a se scobi în nările largi care căutau cu disperare o urmă de aer. Mirosea a sulf şi a fosfor, a benzenuri şi, parcă, a carne arsă. A aprins o lanternă şi pe ghicite s-a îmbrăcat. Afară, în faţa bungalourilor, un crater imens se căsca fumegînd. Arbuştii din curtea interioară erau întorşi pe dos, iar plantonul aflat în părculeţul de trandafiri din incintă, la o ţigară, era împrăştiat prin toată curtea. O rachetă Katiuşa, de producţie sovietică, 122 mm, a fost trasă de pe valea rîului Hari Rud, ce izvorăşte din munţii din centrul Afghanistanului şi dispare în deşertul Kara-Kum din Turkmenistan, ghidată, probabil, de jăraticul acelei ţigări mortale. Plantonul era, mai mult ca sigur, băut, vinul produs la Herat fiind cîntat nu numai de poeţi, locuitorii, vorbitori de persană au citit cu siguranţă poemele vinului înălţate de Omar Ghiyat at-Din Abu I-Ftah Ibrahim al-Khayyam, pe numele său de artist iranian - Omar Khaiam, dar şi condamnat vehement de talibanii fundamentalişti islamici. În cîteva minute a aflat că este vorba de liderul taliban Abdul Wahab. Wahab, pe numele său de luptător, încarnează legea la Herat. Fură cineva o oaie? Abdul alegea pedeapsa: de obicei un glonţ în antebraţ sau în gleznă. Tras cu grijă, să nu sfărîme osul. Rezultatul este un membru hidos şi schimonosit care te validează de hoţ în ochii comunităţii. De aici şi resentimentele pe care le are faţă de expatriaţii de la DynCorp care instruiesc poliţia afgană, şi „vizitele explozive” pe care le face, săptămînal, la cartierul general al Companiei. Abdul împarte banii, cînd aceştia sosesc din Pakistan,100 de dolari, lunar, pe cap de luptător. Şi tot Abdul Wahab este cel care, împreună cu luptătorii săi, străjuiesc vechile frontiere, medievale, ale Heratului. În Evul Mediu, Herat a fost unul din cele mai importante centre ale Khorasanului, fiind cunoscut drept Perla Khorasanului. Oraşul se află situat strategic la o intersecţie de rute comerciale străvechi ce leagă Orientul Mijlociu de India, China, dar şi de Europa. Drumurile către Iran, Turkmenistan, Mazar i Sharif şi Kandahar au încă importanţă strategică, iar Abdul Wahab este regele de necontestat al acestui nod gordian.
Soarele răsare devreme. Laurian mănîncă naan şi hummus şi ascultă hîrşîitul ritmic al lopeţilor care curăţă locul exploziei din această noapte. Şase afgani, hazari şi tadjici, dar şi un turkmen negricios astupă craterul, cară pămîntul, replantează arbuştii şi trandafirii. Ofiţerul american bate cu mîna lui, în rondoul de trandafiri, o tăbliţă pe care scrie: NO SMOKING! „E doar pentru noapte”, îi spune zîmbind, lui Laurian şi îl bate pe umăr. Apoi se aşează lîngă el, îi întinde un „robustos” şi scoat din buzunar un zippo. Clack-ul atît de cunoscut al brichetei îl face pe Laurian să creadă, pentru o clipă, că se află undeva, pe o terasă, la mare, şi că din clipă în clipă vor veni lîngă el Ioana şi micuţul Vlad. Iluzia se spulberă şi Ofiţerul îl puse în temă cu ce are de făcut în micuţul Camp din inima Heratului vechi.
DynCorp este o importantă companie privată americană specializată în domeniul militar şi partener tradiţional al Guvernului SUA, căruia îi oferă servicii în teatrele de luptă internaţionale, contribuind astfel la reducerea numărului soldaţilor americani care trebuie trimişi în zone de conflict.DynCorp a fost implicată şi în contractul de trei milioane de dolari, încheiat în anul 2001, pentru sprijinirea logistică şi antrenarea rebelilor din Sudan. În România există cel puţin o firmă care intermediază recrutarea de personal pentru compania americană. Salariul unui expatriat român, angajat de firma americană pentru misiuni în Afganistan, poate depăşi zece mii de dolari pe lună - mult mai mult decît primeşte un militar trimis de Armata Româna în aceste zone de conflict. „Bonusurile sînt, însă, altele”, spune Ofiţerul. „Dacă mori, aşa cum era să o păţim în această noapte, nu se îngrijeşte nimeni de tine, nu ştie nimeni nici măcar că exişti sau nu! Nu primeşti medalii şi nu figurezi pe Ordin de Zi. Eşti trecut doar pe statul de plată”! Ce frumoasă e viaţa, îşi spune Laurian suflînd fumul gros şi înecăcios, cu miros specific de bălegar al trabucului cubanez!
Zoran va fi partenerul sîrb al lui Laurian. În portbagajul Suburban-ului, pe post de welgunner e Tammara, un nepalez din triburile ghurka, nu prea vorbăreţ, dar mare amator de pipă. Sîrbul e tatuat excesiv, în mai multe culori, totul cu multiple semnificaţii strămoşeşti, patriotice, amoroase, bahice... „Tigrul ăsta, care coboară de pe umărul stîng, pe omoplat şi coada i se lasă undeva pe coapsă, e pentru Arkan. Pentru ţara mea! Vulturul ăsta bi-cefal îl am pentru bunicul. Steaua asta roşie, tot pentru el! A fost partizan şi a luptat alături de Tito împotriva fasciştilor, Inima aia ruptă de pe mîna dreaptă e pentru Nirvana. Cea care cînta în barul de vizavi de primăria din Belgrad, Zaporojie, parcă îi spune.Iar craniul acela înecat în paharul de şampanie e... e acolo, pe buca dreaptă, pentru că am fost prea beat să mă mai ridic de jos şi să opun rezistenţă. Rîde tare şi răguşit şi îl pocneşte şi el peste spate pe Laurian, în timp ce-şi aranjează din nou pantalonii 5.11., centura cu pistol şi cămaşa de firmă, în buzunarul căreia strecoară „pastila de ţînţari” primită pe furiş de la Laurian. Tammara zîmbeşte larg, chiar chicoteşte, dar fără sonor, ca într-un film mut.
Cei trei ies pe poarta Campului şi se îndreaptă spre munţi. Suburbannul alb, semiblindat, străluceşte în soare. Cromul oglinzilor retrovizoare aruncă cerculeţe de curcubeu pe mobilierul maşinii. Prin portbagajul deschis pătrund miasmele orientului: ceaiuri, cafea tare fiartă la nisip, shis-kebab, shaorma, banane şi rahat! Omenesc, desigur! Cetăţuia rămîne pierdută undeva, în dreapta, maşina DynCorp apropiindu-se de intersecţia în care trebuia să o ia la stînga. O caravană cu zeci de măgari le taie calea. Transportatori de droguri spre Iran. Maşinile se opresc brusc, afganii înjură tare, un concert de claxoane se abate peste urechile lungi ale micuţilor cărători, traficul se dă peste cap. Tammara îşi întoarce faţa către Laurian şi, deşi nepalezul e protejat de o mască se ghiceşte un zîmbet larg şi mut. Din maşina oprită, cei trei zăresc în piaţă o procesiune. Nu, nu pare. Un tînăr e spînzurat cu capul în jos şi biciuit. Mulţimea trece pe lîngă el, hipnotizată, fără să clipească, fără să privească. Unii se opresc în loc şi strigă. Îl acuză de ceva. Coloana de maşini trece pe lîngă piaţa cu pricina. Laurian trage de mînecă un bărbat şi-l întreabă ce se petrece. „În această noapte, talibanii au intrat din casă în casă să-i caute pe Lacheii din Iran, Hezb-e-Wahdat. Ei cred că e vorba de trădare. Toţi şiiţi sînt vizaţi”.
SUV-ul semiblindat coteşte la stînga, iese din oraş şi după o oră de mers pe o şosea aglomerată, alături de camioane colorate şi supraîncărcate, Zoran coteşte la dreapta, pe un drumeag plin de praf, pe după un pietroi uriaş. Manevra a fost atît de bruscă încît Laurian îşi trase capul pe tetieră. Zoran rîse răguşit iar Tammara şi-ar arăta din nou dinţii dacă nu ar avea eşarfa în jurul gurii. Cei trei se vor întîlni cu fostul primar din Herat,
Gulam Yahya Akbari. Acesta este un personaj fascinant şi motivul pentru care Laurian venise la Herat. Primar la Herat, la începutul anilor 1990, după retragerea sovieticilor, s-a declarat adversar al talibanilor. Cînd aceştia au cîştigat puterea, Akbari s-a refugiat în Iran. Reîntors în Afganistan, după sosirea americanilor, s-a implicat în dezvoltarea Heratului, devenit unul dintre cele mai moderne oraşe din ţară. Evident, acest avînt nu a fost pe placul fundamentaliştilor conservatori. Intrat în conflict cu fostul guvernator, Akbari s-a retras în satul natal şi a recrutat acolo o mică armată. În ciuda originilor sale tadjice, a decis să-i sprijine pe talibani, majoritar paştuni. În schimb, aceştia i-au dat bani, arme şi experţi genişti, veniţi din Pakistan şi Iran pentru a-i „şcoli" pe combatanţi. Aşa au ajuns luptătorii lui Akbari să semene teroarea în Herat. Avea o armată de 300-400 de luptători, care făceau ravagii. Execuţiile publice văzute în Piaţa de la Cetate aparţineau temutului lider, fost primar!
Poarta din sîrmă ghimpată şi aricii metalici răsar brusc de după un alt grup de stînci. Două santinele cenuşii îi opresc şi legitimează pe cei trei mercenari. Ochii sînt atît de pătrunzători şi fioroşi, încît te ia cu friguri la 45 de grade! Zoran face schimb de parole, de politeţuri, de rîsete zgomotoase şi zîmbete largi. Între stînci, rîsul său răsună ca un clopot. Cei trei sînt primiţi la ceai chiar de către primarul Ghulam. Zoran îl îmbrăţişează pe liderul taliban, cu mîna dreaptă sub faldurile turbanului negru care îi înconjoară gîtul şi curge pe spate. „Pastila de ţînţari” minusculă se fixă uşor. Îl bate puternic pe umăr: „Bine te-am găsit sănătos, Ghulam Aga”! „Inshallah, Zoran Jan”, îi răspunse talibanul cu o frunte înaltă, cu ochi limpezi şi luminoşi, chiar veseli, dincolo de asprimea vieţii de zi cu zi. Beau Chai, trei păhărele, apoi îşi iau rămas bun. „Să nu uiţi că mi-ai promis 40 de virgine dacă, din greşeală, fireşte, vei abate focurile iadului asupra camerei mele”, îi spuse Zoran, peste umăr. „Inshallah”, îi răspunse fostul primar rîzînd cu gura pînă la urechi. „Promisiune reciprocă”, adăugă el. „Sîrbii sînt oameni de onoare. Abia aştept să te ajut, ca pe fratele meu”, spuse Zoran.
Suburbann-ul se întoarse la bază aproape de apusul soarelui. Cei trei mîncară kebab de miel şi băură „loza”, adică o ţuică de strugure specifică Serbiei. Alcoolul spălă praful zilei, dar le muie oasele. Pe pămîntul fierbinte, sprijiniţi cu spatele de peretele camerei, cei trei îşi aprinseră cîte un trabuc şi băură loza cu bere rece. Au rîs şi au şi cîntat. Sau invers, nici unul nu mai ştie exact. Tammara a chinuit cu ţigara un scorpion mic care încerca să treacă prin faţa lor. I-a ars întîi capul, cu perseverenţă, în timp ce jivina împungea cu coada robustos-ul nepalezului. Rîdea, evident, fără să scoată un sunet! La lăsarea nopţii cei trei expatriaţi au adormit, care pe unde a găsit. Laurian s-a prelins în camera mică şi sărăcăcioasă, proaspăt refăcută după explozia din noaptea trecută. Nu-l mai deranja mirosul de vopsea. Cînd se trezii, soarele era de mult pe cer.
Bucătarul afgan i-a pregătit o omletă şi un suc de mere rece. Sosi şi ziarul de dimineaţă. Laurian îl deschise la pagina internaţională. Un titlu mare îi atrase atenţia: Fostul primar din Herat omorît de o rachetă. „O rachetă americană l-a spulberat, împreună cu 22 dintre oamenii săi”. La Herat, moartea lui Akbari a reprezentat unul din evenimentele majore în materie de securitate. Ofiţerul a venit lîngă Laurian şi l-a bătut pe umăr. Telefonul prin satelit sună. Era Ioana. „Alo, bună! Da, ce să fac, stau la soare vreau să mă bronzez puţin. Aici, la Kandahar, e o vară superbă. Am şi o grădină de trandafiri sub geam... da... Mulţumeşte-i vărului Grigore Vişan pentru pastilele împotriva ţînţarilor. Chiar funcţionează! Ieri am fost la biliard, aseară am avut discotecă. Ieri noapte băieţii ne-au făcut o primire explozivă... Da...Şi mie mi-e dor de tine...”