DUPĂ 100 DE ANI, DISPUTA LENIN-TROŢKI ESTE ÎN TOI!
Un coleg din redacţia de la Bucureşti m-a acuzat ieri, mai în glumă mai în serios, că nu sînt deloc vizionar, nu privesc în viitor, de aceea comentariile mele de pe blog sînt răutăcioase. S-ar putea să aibă perfectă dreptate! Pînă şi Cornel Nistorescu spune astăzi că bloggerii nu sînt ziarişti, iar blogul nu este ziar aşa că (nu a spus-o, dar aşa s-a finalizat. Articolaşul.) „hai sictir, măi, dragă”! Nistorescu nu a spus, însă, că şi din cauza blogurilor Cotidianul a zburat de pe piaţa de print şi riscă să zboare şi de pe cea electronică PENTRU CĂ NU E INTERESANT! Gata, m-am răcorit! Şi încă una: dacă nu ar fi fost împuşcat, fostul preşedinte al Iraq-ului, Saddam Hussein, ar fi împlinit, astăzi, 73 de ani!
Colegul meu, însă, s-ar putea să aibă dreptate. De multe ori, apar informaţii strategice a căror finalitate mi-e greu să o desluşesc dacă nu cunosc şi sursa exactă, de aceea prefer tactica insurecţională pentru că ştiu, din proprie experienţă, că dacă elimini adversarii unul cîte unul nu vei mai fi nevoit să lupţi cu o armată şi să te loveşti de strategie!
Disputa dintre „strategie” şi „tactică” este, după părerea mea, la fel de actuală în acest spaţiu de lume, la fel ca în urmă cu aproape 100 de ani, pe vremea lui Lenin şi Troţki! Dacă strategul Revoluţiei bolşevice din octombrie 1917 este Vladimir Ilici Lenin, atunci tacticianul acelei lovituri de stat este, cu siguranţă, Troţki. În istorie, nu veţi găsi foarte multe despre ultimul amintit şi nici despre disputa dintre ei, pentru că Troţki a avut nărozia de a se ridica împotriva primului cîrmaci şi, evident, a sfîrşit rău! Totuşi, disputa lor, disputa dintre strategia Clausewitz-iană prusacă şi tacticianul revoluţiei permanente se pare că dăinuie şi peste 100 de ani şi se poate aplica nu numai la „revoluţiile” libere sau portocalii, dar şi la relaţiile politice în interiorul statelor, la relaţiile economice şi de orice altă natură. Astăzi, poate, mai mult ca oricînd, strategia şi tactica se confruntă nu se completează. În esenţă, finalitatea ambelor demersuri rămîne PRELUAREA PUTERII! Dar, şi păstrarea acesteia! Aşa se întîmplă în Moldova, aşa se întîmplă şi la Bucureşti, cine vorbeşte despre „binele poporului” este fanfaron. Cine spune „eu am o ţară de guvernat nu am timp să...”, minte de îngheaţă apele. Tot ce contează ESTE PUTEREA! Puterea este totul! Puterea minţii, care este înlocuită la momentul potrivit, de forţa brută, pentru a asigura venirea la PUTERE! Şi iar forţa brută pentru a asigura RĂMÎNEREA la putere! Jocul, aşa zis, democratic. PUTEREA este O AFACERE! UN BUSINESS! Partidele politice reprezintă o organizaţie privată a membrilor săi! Această „afacere” se luptă pe o piaţă deschisă, concurenţială. Esenţa democraţiei spune că lupta e liberă şi, conform legilor, egalitatea de şanse este garantată! NIMENI nu te opreşte, dacă eşti un nemulţumit, să-ţi faci un partid, să candidezi, şi să-i dai un adidas în funduleţ lui Emiluţ Boc! E adevărat, dacă toată această strategie ţi se pare extrem de lungă, anevoioasă şi plictisitoare – în care vei avea nevoie de majorităţi, fragile, de cele mai multe ori! – poţi apela la tactica revoluţiei permanente, gîndită de Troţki şi valabilă şi azi. Că e valabilă şi în Moldova şi în România, vezi vedea, dacă veţi avea răbdare să citiţi. Am să vă las pe voi să identificaţi şi personajele actuale care folosesc una, sau alta din tehnici.
În 1919, în Italia (Curzio Malaparte, „Tehnica loviturii de stat”, Bucureşti, Ed.Nemira, 1996), sindicatele erau un butoi cu pulbere şi nu aveau deloc încredere în majoritatea parlamentară care dorea schimbări radicale (unde am mai auzit noi chestia asta?), sindicatele bănuind clasa politică de o schimbare doar de funcţii şi portofolii. Leon Troţki, însă, este de părere că revoluţia NU DEPINDE DE EXISTENŢA UNEI SITUAŢII FAVORABILE! Deci, transmite peste ani, un mesaj clar celor care afirmă că „revoluţia...X... a fost făcută de popor. Sau de tineri. Sau..., mă rog! Malaparte, în cartea pomenită deja, vorbeşte mult despre teoreticianul Lenin şi studiul său aplicat pe Tratatul „Despre război” al generalului prusac Karl von Clausewitz, spunînd tranşant că dacă ar fi fost pusă în aplicare strategia lui Vladimir Ilici, poate că nici azi nu ar fi venit la putere comuniştii în Rusia! Marele noroc al evreului Lenin a fost că l-a avut aproape pe evreul Lev Davidovici Bronstein! Acesta, nu era deloc un bun strateg. Dovadă a fost şi anul 1923 cînd Troţki a pierdut orice şansă să-l învingă pe Stalin care, sprijinit de Lev Kamenev şi de Grigori Zinoviev, a fost în stare să preia controlul Partidului Comunist. În capitolul 4, intitulat „Teoria revoluţiei permanente”, din volumul: „Lenin and Trotsky, what they really stood for” (http://www.marxist.com/LeninAndTrotsky/), cei doi autori, Alan Woods şi Ted Grant scriu despre discuţiile contradictorii între Lenin şi Troţki referitoare la înfăptuirea revoluţiei bolşevice. În timp ce Lenin gîndea pe termen lung, Troţki argumenta cu propoziţii şi fraze de genul: „Nu este necesar să deţinem majoritatea în Congres”. Strategiei revoluţionare, elaborate de Lenin, Troţki îi opune o tactică insurecţională: „Înainte de toate trebuie să ocupăm oraşul, să luăm în stăpînire punctele strategice, să răsturnăm Guvernul. Pentru asta avem nevoie de o trupă de asalt. Nu foarte numeroasă, masele nu ne pot fi de nici un folos”! Lenin, însă, avea altă viziune cantonată în 3 idei fixe: 1.Revoluţia trebuie să se bazeze pe clasa avansată şi nu pe un partid, 2. Insurecţia trebuie să se sprijine pe avîntul revoluţionar al întregului popor, şi 3. Insurecţia trebuie să izbucnească atunci cînd revoluţia ascendentă a atins apogeul! Ce ziceţi? Seamănă cu Revoluţia din 1989? „Teroriştii” au apărut după ce conducerea FSN a luat puterea şi a fost pusă în siguranţă? Troţki, care nu era nici pe departe portocaliu atunci, spunea ceva de genul, OK, dar întreg poporul e cam mult pentru insurecţie. „Avem nevoie de o trupă mică, cu sînge rece şi violentă, antrenată pentru tactica revoluţionară” („Lenin and Trotsky, what they really stood for”, op. cit.). Adică, dacă vă gîndiţi bine, cam ca la 7 aprilie 2009!
Disputele cotidiene par să se înlănţuie în logica acestei confruntări bolşevice de acum aproape 100 de ani. Nimic nu s-a schimbat nici în Moldova şi nici în România. Ce am exemplificat eu mai sus se aplică şi în economie, finanţe, legislaţie etc. Cei care defilează cu sloganul: „binele poporului”, sau „pensii şi salarii nesimţite” sînt demni urmaşi ai strategiei leniniste (Iată, preşedintele Băsescu a avut dreptate: bolşevicul Boc!), tributare artei revoluţionare marxiste. Cei care, însă, tac şi fac pentru atingerea scopului propus şi vorbesc doar din cînd în cînd (Eu am de guvernat o ţară nu am timp să...) sînt demni urmaşi ai lui Lev Breunstein.
„Insurecţia nu este o artă, este un mecanism. Este nevoie de specialişti pentru a-l pune în mişcare; nimic nu îl poate opri, nici măcar obiecţiile. Doar specialiştii ar putea să-l oprească!” Leon Troţki
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu