Am strîns pentru această dimineaţă o sumedenie de întrebări. Unele retorice, dar dulci, altele mai puţin fericite, sarcastice şi pline de dispreţ. Să încep cu "drăgălăşeniile". # Cele două portrete de mai sus aparţin Primelor Doamne ale Republicii Moldova şi României, Dina Ghimpu şi Maria Băsescu. Nu-i aşa că seamănă? Parcă ar fi surori! Două femei extrem de puternice care au renunţat, probabil, la crizele de nervi în care te împing, uneori, comportamentul partenerului de viaţă! De multă vreme am observat acest lucru, dar nu am dat atenţie. Numai după ce tabloidul LIBERTATEA a publicat cele două imagini, alăturate, mi-am zis că nu pot să ratez, pentru duminică, un subiect mai soft!
Acum, să trecem la oile noastre! # Am o întrebare pentru cei 2000 de militari români dislocaţi în Afganistan: dacă ministrul apărării, Gabriel Oprea, NU A FOST NICIODATĂ DE CÎND E MINISTRU LA VREO REUNIUNE NATO, organizaţie militară în care România e parte, NU VĂ E TEAMĂ că după 6 luni de misiune n-o să mai trimită avionul după voi să vă întoarceţi acasă? Evident, exagerez, dar mă gîndesc foarte seriosă că intendentul preşedintelui poate orice dacă "şeful" o cere! Şi, apropo, 2000 de militari, fără brigadă, răspîndiţi care pe unde s-a nimerit, nu seamănă mai mult cu o EVACUARE FORŢATĂ DIN ŢARĂ decît cu o strategie militară?
# Traian Băsescu are, potrivit Constituţiei, prerogative în ceea ce priveşte politica externă a României. Sincer, nu am observat! Am observat, doar, unele fixaţii pe care le are vis-a-vis de Nabucco şi de ruşi. Uneori, m-a păcălit cu Moldova, de credeam sincer că va fi Băsescu Reunificatorul de neam şi ţară, dar mi-a trecut la timp! Un astefl de gest are nevoie de bărbaţi de stat! Şi cu Nabucco s-a rezolvat, doar Băse o mai ţine leaura cu acest proiect, în timp ce ţările UE au anunţat că vor finanţa proiectul ruşilor, SouthStreem. În ceea ce-i priveşte pe ruşi, caracterul agresiv-conflictual al preşedintelui, comentat în plan intern, este ipocrit şi păgubos în plan extern. Ipocrit, pentru că să o ţii cît e ziulica de lungă cu discursul de moment al lui George W.Bush împotriva Moscovei, cînd PETROLUL, OŢELUL, ALUMINIUL şi o parte din ENERGIA României sînt controlate de RUŞI, mi se pare o ipocrizie dacă nu o tîmpenie! Apropo, Bush nu mai e preşedintele SUA (dar, probabil că nu ai aflat, că Obama nu te-a primit la el!), iar cineva, băiat deştept, m-a întrebat în urmă cu cîţiva ani (am scris şi un comentariu în ziarul Flamura!): te-ai gîndit că Băsescu e agent rus? Că e plătit de Kremlin să fie Gică Contra în proiectele ruseşti din Europa? Întrebarea prietenului meu revine, nu fără o anumită doză de umor, acum, cînd Marele Băse s-a răstit la proiectul de securitate comună Rusia-UE, pe care Medvedev l-a semnat la Berlin împreună cu cancelarul german Merkel! Cu ocazia întîlnirii din 4-5 iunie dintre Medvedev şi Merkel, a fost semnat un Memorandum în 5 puncte care aduce Republica Moldova în prim-planul discuţiilor bilaterale. E drept, mai pe ocolite, respectiv prin intermediul celul mai eficient agent de PR pe care l-a avut Chişinăul în ultimii ani: Transnistria. Punctul patru al documentului vorbeşte, cu subiect şi predicat, despre cooperarea specială între UE şi Rusia în vederea „identificării unei soluţii pentru conflictul din Transnistria, urmărind să obţină progrese tangibile în interiorul formatului „5+2”, cu menţiunea că „această cooperare ar putea include un angajament comun al UE şi al Rusiei care ar garanta o tranziţie lină de la situaţia prezentă la stadiul final”: reieşind din principiul că securitatea tuturor statelor din comunitatea euroatlantcă este indivizibilă, cancelarul Merkel şi preşedintele Medvedv au propus să exploreze stabilirea unui Comitet pentru probleme politice şi de securitate UE-Rusia la nivel ministerial. Asta înseamnă, în traducerea me, UN PARTENERIAT TOTAL, prin intermediul UE direct cu NATO, comunitatea euro-atlantică!, la care se adaugă reanimarea relaţiilor americano-ruse, prin eforturile administraţiei Obama, noul acord START, propunerea „Helsinki II”, reconcilierea istorică a Rusiei cu Polonia, soluţionarea disputei frontaliere de 20 de ani dintre Norvegia şi Rusia, sprijinul Moscovei la Consiliul de securitate vizînd sancţiunile contra Iranului, sprijinul Rusiei pentru reţelele alternative de alimentare ale trupelor din Afganistan, începerea discuţiilor despre liberalizarea vizelor sau „parteneriatul pentru modernizare” al Rusiei cu Germania! În acest peisaj răţoirea gratuită la Rusia reprezintă nu numai un gest politic "contra vîntului", dar şi o deraiere din politica Euro-atlantică şi, chiar, o sabotare a intereselor naţionale ale României!
# Pentru că veni vorba de NATO, noroc cu criza asta politică din România că altfel, poate i se arăta lui Băse să se bage şi în "meciul" Turcia - Israel! Şi aşa, o decizie politică a fost luată, o parte a aviaţiei militare israeliene se antrenează pe cerul României! Exagerînd şi radicalizînd afirmaţiile aş putea spune că de azi, orice PALESTINIAN VA FI UCIS, în Ghaza sau Cisiordania, va fi şi cu contribuţia lui Traian Băsescu! E o exagerare, repet! Băse a luat această decizie fără ca ministrul apărării să fie prezent la nici o reuniune NATO, de cînd a fost uns pe funcţie, deşi NATO a discutat chestiuni arzătoare: Afganistanul, acolo unde România are 2000 de militari, transformarea NATO în vreme de criză, sau invocarea art.5 de către Turcia care, în mod firesc ar fi însemnat un război cu Israelul! Invocarea Alianţei de către oficialităţile turce, pe fondul atacului flotilei umanitare care se îndrepta spre Gaza, readuce în discuţie o dezbatere mai veche din birourile euroatlantice: rolul pe care NATO îl poate juca în Orientul Mijlociu! Acum, privit ca o oportunitate de salvare a Alianţei. Acţiunea israeliană asupra flotilei umanitare care se îndrepta spre Gaza a generat din primul moment, reacţii extrem de dure din partea Turciei. Imediat atît ministrul de externe, cît şi premierul Turciei, au încercat să plaseze incidentul în context NATO. Astfel, Ahmet Davutoglu, ministrul de Externe, a asociat simbolic acţiunile Israelului cu un atac cu impact psihologic similar celui de la 11 septembrie, asupra Americii: „Psihologic, acest atac este pentru Turcia precum momentul 11 septembrie”. Mai mult, incidentul este foarte important pentru mentalul colectiv al Turciei fiind „pentru prima dată în istoria republicii, cînd cetăţenii noştri au fost atacaţi, în mod intenţionat, de către un stat. Nouă cetăţeni turci au fost ucişi prin acţiunea unui stat”, a precizat, la 6 iunie, Ahmet Davutoglu în emisiunea realizată de Fareed Zakaria pentru CNN. Cum spuneam anterior, s-a mers chiar pînă acolo încît s-a invocat, la cel mai înalt nivel, spectrul articolului 5: „cetăţenii statelor membre au fost atacaţi de o ţară care nu este membră a Alianţei. Credem că acest aspect trebuie discutat în Alianţă”, a spus premierul Erdogan. Totodată, în plină reuniune a Consiliului de Securitate al ONU, Davutoglu a utilizat termeni foarte sensibili din perspectiva dreptului internaţional la adresa Israelului, acuzat că ar fi săvîrşit un act de agresiune în ape internaţionale, negînd astfel una dintre cele mai vechi norme internaţionale: libertatea de navigaţie! Paradoxul situaţiei constă în faptul că misiunea de a apăra rutele maritime şi de a asigura libertatea de navigaţie devine tot mai mult o preocupare a Alianţei. Într-o lume în care competiţia pentru petrol şi pentru alte resurse strategice este tot mai posibilă, securitatea maritimă, în special a rutelor comerciale strategice, devine o misiune legitimă a NATO. Inclusiv recomandările recentului raport Albright arată acest lucru: „orice suspendare bruscă a alimentării unui Aliat pe fondul obstrucţionării ilegale a comerţului maritim” ar putea conduce la consultări ale statelor membre în baza articolului 4 al Tratatului Atlanticului de Nord. „Este foarte posibil ca mediul maritim să nu mai fie atît de prietenos şi de paşnic ca pînă acum”, scria recent pentru NATO Review, Diego A. Ruiz, şeful Secţiei de Planificare al Diviziei de Operaţiuni a NATO. Riscul ca marina devină un pion ideal de intimidare politică, dar mai ales proliferarea activităţilor ilicite de pe mări şi fluvii, pirateria, ar putea avea un impact direct asupra securităţii statelor membre prin perturbarea comertului şi a libertăţii de navigaţie.
Cum spuneam, incidentul naval dintre Israel şi Turcia şi invocarea NATO ar putea readuce în discuţie rolul pe care NATO îl poate juca în Orientul Mijlociu. De-a lungul timpului, au existat mai multe propuneri care au încercat să clarifice rolul pe care Alianţa şi-l poate asuma în regiune. Pe fond, majoritatea acestor propuneri au legătură cu Israelul. Actualul consilier pe probleme de securitate naţională al preşedintelui Obama, fostul comandant al NATO-generalul James Jones, este un vechi susţinător al desfăşurării unei forţe NATO de menţinere a păcii în Cisiordania care ar urma să supravegheze tranziţia spre un stat palestinian suveran. Este o idee avansată începînd cu anul 2007! Singura problemă o constituie voinţa reală a Israelului de constituire a unui stat Palestinian! Libanul este un exemplu atunci cînd se vorbeşte de un rol al NATO în Orientul Mijlociu. Ideea unei forţe de menţinere a păcii în Liban a fost destul de mult promovată în contextul războiului din sudul Libanului, din iunie 2006, dintre Israel şi Hezbollah. În acel context, o forţă alcătuită parţial din state NATO, cu un mandat suficient de puternic din partea Naţiunilor Unite, părea soluţia ideală, inclusiv pentru Israel. Rezoluţia 1701 a Consiliului de Securitate, adoptată la 11 August 2006, prevedea desfăşurarea unei forţe de menţinere a păcii formată din 15.000 de oameni (dintre care jumătate proveneau din Europa, în special din Franţa, Spania şi Italia) şi care, în parteneriat cu armata libaneză, aveau misiunea de a securiza sudul Libanului prin dezarmarea mişcării Hezbollah. Aflat sub Capitolul VII al Cartei ONU, mandatul forţei internaţionale prevedea inclusiv asumarea „tuturor acţiunilor necesare pentru a se asigura că zona sa de operaţiuni nu este folosita pentru derularea unor activităţi ostile”. Pe scurt era o forţă de impunere şi implementare a păcii! În cele din urmă, nici forţa ONU şi nici armata libaneză nu au dispus de voinţa sau de capacităţile operaţionale necesare pentru a îndeplini mandatul Rezoluţiei 1701-de a confrunta şi dezarma Hezbollahul, ceea ce dovedeşte că Orientul Mijlociu rămîne încă de nepătruns pentru structurile de forţă tradiţionale.
O altă idee atunci cînd se vorbeşte de NATO în Orientul Mijlociu, este transformarea Israelului în stat membru cu drepturi depline al Alianţei. „Integrarea Israelului în NATO ar extinde în mod explicit umbrela de descurajare nucleară occidentală şi asupra Tel Avivului sau Ierusalimului. Orice atac nuclear sau convenţional asupra Israelului va fi întîmpinat de un răspuns cataclismic din partea Vestului care ar face ca bătălia de la Omdurman să pară o banală plimbare în parc” susţineau, în ianuarie 2006, doi reputaţi analişti ai Heritage Foundation, John Hulsman şi Nile Gardiner. Este, aş putea spune, o poziţie de-a dreptul Băsesciană, care ar atrage Europa în conflicte militare care nu-i aparţin! Norocul NATO, şi al nostru, că nu Traian Băsescu ia hotărîrile!
# Pe final, aş vrea să spun de ce cred eu că Băse e ocupat de situaţia internă avînd doar răgazul să dea o fugă în Albania, nu în Japonia! Pentru că, dacă stabilitatea socială în România a rămas încă ne-explozivă, acest lucru se datorează EXCLUSIV comunităţii naţionale de informaţii şi nicidecum CONSILIERILOR Cotrocenilor sau performanţelor fantastice ale partidului de guvernămînt, clasei politice sau Guvernului Boc avîndu-l în frunte pe "răul cel mai mic"! Serviciile româneşti, aşa hulite cum sînt ele, fără legi şi fără posibilităţi de intervenţie şi corectare, aflate la mîna exclusivă a decidentului politic, au reuşit să împiedice un haos generalizat în România. Pentru că, dincolo de CRIZA INTERNAŢIONALĂ reală, dincolo de CRIZA GENERALIZATĂ din România, PROFESIONIŞTII se străduiesc să ne mai fericească şi cu o CRIZĂ TOTALĂ, externă şi speculativă, la adăpostul căreia "băieţii deştepţi" să tragă ce a mai rămas din acest spaţiu geo-politic, că ţară nu mai pot să-i zic! România nu ar fi primul exemplu de acest gen, s-au mai petrecut astfel de lucruri în Brazilia şi chiar în Canada, cazurile fiind analizate în FMI şi BM!
România are, din păcate, toate simptomele unui stat atacabil şi atacat, un atac despre care se ştia de cîţiva ani, dar pentru desluşirea căruia ai nevoie de consilieri nu de Lăzăreşti! Într-un interviu acordat ziarului Times (www.timesonline.co.uk) din 13 iunie 2004, Noam Chomsky spunea: „Termenul globalizare a fost însuşit de Putere, atribuindu-i sensul de integrare economică, în care primordiale sînt interesele investitorilor şi numai foarte rar ale oamenilor. A treia cale este o variantă a programelor corporaţiilor de integrare economică internaţională, cu o faţă umană. Comunitatea serviciilor speciale americane, cu colaborarea unor experţi din lumea universitară şi din lumea afacerilor, a produs recent o prognoză pentru următorii 15 ani. Se aşteaptă ca globalizarea (în sensul dat acestui termen de centrele de putere) să fie aprofundată, conducînd la instabilitate financiară şi o mai mare diviziune economică. Instabilitatea financiară presupune o şi mai mică creştere economică decît în ultimii 25 de ani de globalizare, care sînt caracterizaţi prin degradarea indicatorilor macro-economici şi sociali. Diviziunea economică presupune că globalizarea nu se va face în sens tehnic (de exemplu, globalizarea raportului între preţuri şi salarii), ci într-un sens ideologizat (concentrarea bogăţiei şi puterii)". Foarte tare! Adică, cine avea urechi de auzit, ar fi trebuit să audă! Aşa cum amintea Ionel Nicu Sava, globalizarea generează fragmentarea, care este sursă de instabilitate şi insecuritate. Ideea că mai multă civilizaţie, exportată prin globalizare, înseamnă mai multă pace, este dificil de susţinut. Din 1945 pînă în 2000 lumea a cunoscut doar 26 de zile fără război! Între 1945 – 2005 s-au înregistrat 132 de războaie. Numai 7 dintre ele s-au încheiat cu întreruperea ostilităţilor, 18 prin împăcarea părţilor în urma negocierilor şi 38 cu medierea unei terţe părţi. Statele puternice sînt considerate exportatoare de securitate, iar statele slabe, furnizoare de insecuritate. Ceea ce au în comun aceste state slabe, este nivelul ridicat de riscuri interne, care, oricînd se pot transforma în riscuri la adresa guvernării. Una dintre aceste ameninţări o reprezintă grupurile sociale care au fost coagulate de existenţa unei ameninţări comune: pierderea locului de muncă, a locuinţei, sărăcia extremă. Revoltele se pot radicaliza şi, de multe ori, se transformă în elemente de terorism, mai ales în asociere cu delincvenţa, crima organizată, corupţia, traficul de bunuri şi persoane, ce afectează, deopotrivă grupurile neo-tribale, dar şi capacitatea societăţilor de a derula relaţii sociale normale, pozitive. De la găştile de cartier, la gherila urbană sau grupările teroriste, nu e decît un pas! Asociate cu rate înalte ale divorţului, avortului, sărăciei, alcoolismului, aceste fenomene sînt expresia a ceea ce se numeşte anomie socială şi reprezintă o criză societală generalizată. Pe plan intern, terorismul are foarte multe cauze care rezidă în principiu din: - inegalitatea socială; polarizarea bogăţiei şi a sărăciei; - aroganţa puterii; - lupta pentru putere şi supremaţie; - ura celui slab faţă de cel puternic, izvorîtă din negarea ordinii existente pe care cel slab o consideră nedreaptă; - proliferarea disperării.
Seamănă cu România lui Traian Băsescu şi Emil BOc? E doar o întrebare de duminică!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu