JURNAL DE CHIŞINĂU. zIUA 168(14)

Livni, cartea cărţilor
(tentativă de povestire din volumul PASSODOBLE, în pregătire)
PS: ce nu ştiu, nu ştiu, dar trebuia să încerc genul...


Livni stătea pe terasa casei şi sorbea liniştită cafeaua de dimineaţă. Asculta, firesc, nu, Radio Tzahal, pentru a afla ultimele ştiri din zona ei, dar şi ca să prindă concursul "cine ştie cîştigă", la care încerca să răspundă în fiecare dimineaţă. Aerul era încă plăcut, deşi vîntul aducea dinspre Ghaza un miros uşor de sulf. "Ce este mare, galben şi nu place kassam-ului"?, sosi şi întrebarea dimineţii. Livni ieşi din melancolie, formă numărul de telefon şi răspunse dintr-o răsuflare: "Merkava"! " בראבו, אתה מנצח", Bravo, ai cîştigat, se auzi în difuzor. Livni nu mai putea de bucurie. Fotografia ei va sta pe coperta suplimentului de sabat al Haaretz-ului din această săptămînă. Editura la care lucra se găsea la numărul 44 pe Mivtzah Sinai, o stradă tipică pentru Sderot, o aşezare de 18.000 de locuitori din sudul Israelului. Casele colorate, mici se înşiruie, de-o parte şi de alta a drumului, fiecare avînd lîngă uşă "mezuzah" cu inscripţii din Torah. Deşi e dimineaţă, oamenii par să nu se grăbească să iasă din locuinţe. Din cînd în cînd, o maşină trece pe drum, urmarită doar de lătratul vreunui cîine. Liniştea însă e doar aparentă: Mitvtzah Sinai este strada unde fiecare casă a fost lovită, cel puţin o dată, de rachetele trase din Fîşia Gaza, aflată la numai un kilometru distanţă... În această dimineaţă, însă, Livni nu mai părea să bage de seamă acest detaliu. Era fericită pentru concurs, prima ieşire din monotonie după 12 ani, cînd se născuse băiatul ei. Acum era în clasa a6-a la Şcoala Ebraică! Ce mult a trecut... Sau nu... La 36 de ani, Livni era o femeie frumoasă, cu păr negru, tunsă scurt, după moda militară, cu sînii mici şi foarte frumoşi. Închisă între pereţii editurii, avea nevoie, din cînd în cînd, să se bucure, sau să fie bucurată. Şi atunci, pornea la cumpărături şi-şi făcea cadouri. O pereche de pantofi, o fustă... zîmbi. Îşi amintise că soţul ei îi spusese cîndva că important e ce se găseşte sub fustă! Şi totuşi, micile bucurii ale unei femei rămîn cumpărăturile care, se zice, te scot din depresie! Livni se aşeză la biroul său din prima încăpere. Editura era într-o casă cu nimic diferita faţă de cele din jur: o curte mică, o sufragerie spaţioasă în care tronează două acvarii cu peşti, poza unui rabin şi cîteva obiecte religioase evreieşti se găsesc la intrarea în camera răcoroasă. Într-un colţ al încăperii, o uşă metalică trăda existenţa unui mic adăpost antirachetă, construit în urmă cu cîţiva ani. Un televizor, cîteva ventilatoare şi un calorifer electric sînt îngrămădite în "cuşca de oţel", cum o numeşte femeia. Adăpostul, de 5.000 de dolari, a fost construit după ce o rachetă, trasă din Fîşia Gaza, a căzut exact în curtea casei, provocînd pagube şi dînd complet peste cap activitatea editurii. Era vineri. Dinspre Beit Hanoun se auzea rugăciunea muezinului. Livni închise biroul şi plecă agale, pe jos, spre magazine. Era aproape ora prînzului.

În camera de 16 metri pătraţi, televizorul răsuna sub cuvintele lui Stalone, puţine, scurte sacadate. Loviturile se auzeau şi mai tare. Locul, auster, era îmbibat de fum de ţigară. DVD-uri, piratate, se găseau peste tot, sute, poate chiar mii de filme. Haddad părea că trăieşte doar pentru televizor. Sub patul din dreapta se găseau cîteva zeci de cărţi, în arabă şi în ebraică, pe care le cumpărase,.din cînd în cînd, de la librăria din Sderot. Acum, de cînd a rămas şomer, viaţa lui se scurge fără nici o noimă în faţa televizorului. De multe ori, privirea lui răzbătea dincolo de ecran... Muhammed Haddad Bayat se născuse într-o familie sunnită din Baalbek, Valea Bekaa, în sudul LIbanului. În faţa casei avea un castan sub care stătuse de multe ori şi citea poezii. Era cel mai mare dintre copiii unui profesor de muzică, pentru care pianul şi compozitorii germani însemnau totul. Asta pînă cînd armata israeliană a năvălit în Valea Bekaa şi a curmat brutal aripile muzicii, sideral de stranii în acel loc. Ş-il amintea de multe ori, stînd nemişcat în faţa televizorului pornit zi şi noapte: un tip ferchezuit, în costum de firmă. Stofă în dungi. Mergea alene către casa din mijlocul parcului cu marele castan în mijloc şi număra, la nesfîrşit, 33 de mărgele de pe obişnuitul şirag pe care arabii îl folosesc de obicei ca să nu se plictisească. Profesorul era pe teritoriul lui şi fredona, ca un leu leneş, arii celebre. A postit toată ziua. Acum, duminică seara, are oaspeţi. Toată familia ia cina la el. Cei trei fraţi ai lui, fără neveste. Şi mai vin doi mari invitaţi: directorul şcolii unde preda muzica şi un şef de la serviciul de securitate libaneză. Ambii intră cu Mercedesurile pe poartă şi îşi ajută soţiile parfumate şi vopsite intens să se dea jos din maşini. Noi, copiii rămîneam cu femeile. Bărbaţii aveau de discutat probleme importante. Haddad se gîndea mereu la asta, se gîndea la castan şi la promisiunea că se va răzbuna pe moartea tatălui său. Viaţa l-a purtat în întreg Libanul, în Iordania şi aici, la Beit Hanoun, unde locuia de mai bine de un an în tabăra de refugiaţi de la Zeitun. Hotărît lucru, însă, viaţa în tabere nu e pentru toată lumea. Haddad simţea că se sufocă, iar viaţa lui se va sfîrşi cîndva în faţa televizorului. Schimbă canalul şi dă televizorul mai încet. De afară, prin geamul spart, se auzea rugăciunea de vineri. Fixă ecranul pe Al Manar, televiziunea Hezbollah-ului. Era tot rugăciunea de vineri. Îl apucă foamea. Se îmbrăcă într-un costum alb, de in topit şi plecă în oraş. La Beit Hanoun se simţea un uşor miros înţepător de sulf, de la atelierele unde se produceau rachetele Kassam cu care bombardau noaptea oraşul vecin Sderot. Ce nebunie. Haddad se aşeză la masă la o ospătărie din apropiere de autogară. Întîi mîncă fatoush, o salată cu de toate şi cu lipie prăjită. Lipia era excelentă, bucătarul libanez! I s-a deschis pofta de mîncare. Îl rugă pe Hussein să-i aducă toate bunătăţile pe care le avea: o supă de linte şi o grămadă de alte bunătăţi, tocană chinezească, orez, pui la rotisor garnisit cu grîu pisat şi apoi prăjit –o bunătate- o tocană cu năut şi chiftele, tot felul de fripturi şi legume aburinde. Hussein se bucura că Haddad aprecia la justa valoare bucatele pe care le cunoştea din Liban. Haddad îi făcu discret cu ochiul şi zîmbi larg. Bucătarul - patron - ospătar îi aduse din frigider un pocal cu jallab, o băutură care se prepară doar în timpul Ramadanului din smochine, struguri şi apă de trandafiri şi în care se presară muguri de pin şi care e absolut delicioasă. Nu e Ramadan, dar merită. Haddad plăti regeşte şi plecă spre Sderot. Avea un chef nebun de plimbare. Trecu Fîşia Ghaza, filtrele, barierele, punctele de verificare. Luă un taxi şi coborî pe strada cu magazine. Era linişte.

Livni mîncă o îngheţată, alene şi îşi cumpără o fustă albastră ce părea din material de blugi. Era ok pentru sezonul de arşiţă care începea. Acum răsfoia plictisită paginile unei cărţi în librăria ale cărei vitrine erau umbrite de doi pomişori cu orhidee. Ventilatorul răspîndea un miros de apă de trandafiri. Livni răsfoia o carte de bucate. Zîmbea la gîndul că nu a fost o mare bucătăreasă niciodată, dar făcea gogoşi de Hanuka. Mai fierbea colţunaşi şi de Purim, dar, ca să fie sinceră nu prea a respectat marile sărbători ale poporului ei. Aşa a fost Purim-ul ei, purim însemnînd "sorţi" în ebraică, o sărbătoare care comemorează eliberarea poporului evreu din Imperiul Persan, după cum este scris în Cartea Esterei (Megillat Esther). În funcţie de poveste, Haman trage la sorţi pentru a stabili data la care să fie exterminaţi evreii. Purim este celebrată în fiecare an în funcţie de calendarul ebraic la a 14-a zi lunii de ebraice Adar, a doua zi după victoria evreilor asupra duşmanilor. Ca, şi alte sărbători evreieşti, Purim începe de la apusul de soare în ziua precedentă. Atunci se dă de pomană la cei săraci. Din toată mezanscena sărbătorii, ajutorarea aproapelui era cea mai importantă. De aceea fierbea şi colţunaşi. Clopoţelul de la intrare dădu de ştire că în librărie mai intrase cineva. Un bărbat scund, cu părul cîrleonţat se îndreptă direct spre raftul unde se găseau poemele lui Omar Khayyam. Deschise cartea şi murmura, aşa cum murmura tatăl său, cu ani în urmă, arii celebre, învîrtind cele 33 de bile din mîna dreaptă. Livni ridică ochii, oarecum surprinsă, şi privirile lor se întîlniră dintr-o dată. Haddad simţi un pumn în stomac şi nu era, cu siguranţă, de la supa de linte. Ea zîmbi. Avea un zîmbet superb, care l-a fascinat pe Haddad. Bîgui ceva de neînţeles şi scăpă cartea, cu coperţi groase, pe jos. Se aplecă în faţa lui Livni. Parfumul ei puse stăpînire definitiv pe el. Haddad se îndrăgosti. Era îngrozit, dar trebuia să se comporte onorabil, ca un sunnit ostracizat din Valea Bekaa. Îi propuse lui Livni să bea un ceai.

Pesah-ul , sărbătoarea ieşirii evreilor din Egipt, este una dintre cele mai importante. Numele său vine de la "pasah" = Dumnezeu a sarit peste casele evreilor. Sarbatoarea este cunoscuta si sub numele de : Hag haHerut,Hag haAviv, sau Hag haMatzot, matza fiind acea "pasca" facuta doar din apa si faina,a carei "proces de productie" e obligatoriu sa nu dureze mai mult de 18 minute din momentul in care se pregateste aluatul si pana e scos din cuptor). In a-13-a zi a lunii Nisan, noaptea dinainte de Laila Seder, exista obiceiul ca la lumina lumanarii sa se caute hametz in casa. In a-14-a zi a lunii Nisan, de dimineata se arde hametzul care mai exista in casa, se spune rugaciunea pentru hametz, si din acel moment nu se mai mananca hametz, dar nici matzot pina la Laila Seder. În Liban, unii druzi folosesc si azi portul traditional alb-negru. Barbatii salvarii si caciulita alba, femeile basmaua alba. Livni era fericită că munca ei la editură o putea pune în situaţia de a avea contact cu toate aceste amănunte. În ultimul timp, muncea mult, să nu se gîndească la Haddad. Întins pe pat, în faţa televizorului, Haddad mîngîia tastele telefonului mobil. Ar fi dorit să o revadă, să o atingă să o simtă cu totul. Din acea zi, librăria din Sderot şi versurile lui Kayyam i-ai schimbat destinul. Îşi luă inima în dinţi şi scrise: ترحيب salut! Dură o veşnicie, apoi pe ecran apăru scris: לבני Livni şi un mesaj scurt: שלום shalom! Haddad se fîstîci şi începu să transpire abundent. L-au trecut toate căldurile, iar camera mică parcă se prăbuşea peste el. Apoi, scrise: أحبك te iubesc! Straniu, ca într-un film american, nu ştia exact care dintre miile pe care le văzuse în ultimul an, veni şi răspunsul: אני אוהב אותך te iubesc! Haddad înţepeni cu mîna pe telefon. Apoi ieşi pe uşă şi se duse glonţ la Hussein unde bău nu jallab ci două beri ascunse într-un pocal chinezesc. Viaţa lui se schimbase, gîndurile, priorităţile. Nu mai trăia decît pentru momentul în care ar fi putut să îi spună direct ceea ce gîndea. Un turban negru apăru dintr-o maşină impozantă. Un cleric, descendent direct al lui Mohammed, se apropie şi se aşeză lîngă el. Îi spuse că dragostea şi devotamentul faţă de Allah îi pot schimba viaţa şi îi pot oferi orice, absolut orice, iar la intrarea în Paradis îl vor aştepta 40 de fecioare. Haddad îl asculta dar gîndurile sale se duceau la Livni, evreica aceea micuţă, extrem de frumoasă, de care se îndrăgostise şi la care nu avea nici dreptul şi nici posibilitatea să jinduiască. Abu Pasha îi lăsă un exemplar din Coran şi un număr de telefon. Haddad se întoarse în cămăruţa lui de 16 mp, la viaţa lui de nimic din faţa televizorului. Deschise Cartea Sfîntă şi începu să recite versetele cu voce tare. Apoi, se năpusti asupra peretelui alb şi scrise, aproape cu ură: În numele lui Allah, Cel mai Milostiv şi iertator!

O, Allah
Călăuzeşte-ne pe noi, să binemerităm ! Lacrimile tînguite ale bătranului sheikh nu s-au uscat… Strigătul său de disperare încă mai răsună în inimile noastre… Prea multe lacrimi, prea multe suflete nevinovate…, prea multă nedreptate! Cît mai putem trăi această umilinţă ?!

O, Allah ne plîngem neputiinţa.
Totuşi, inimile noastre, Ya Allah!, mărturisesc ca n-au murit de tot! Încă mai simţim ruşine… şi încă ne mai tresaltă sufletul atunci cînd auzim rostindu-se Preasfînt numele Tău!

O, Allah dă-ne putere să rămînem fermi pe picioarele noastre!
Căci, veşti negre, ne umplu zi de zi văzduhul, mărturisind suferinţa Ummei noastre. Şi apoi… tăcere, spaima se cuibăreşte în sufletele noastre şi căutăm scuze pentru că ne-am întors pe călcîie… Vai nouă! Voi …, oare nu vedeţi văduva şi orfanul!? Oare nu auziţi zilnic despre cei nevoiaşi?!
Şi ei sînt Ummah! Şi ei sînt fraţii, surorile voastre - aţi uitat? Şi dacă vă plînge sufletul în faţa acestor nenorociri – ce? Unde vă este milostenia? Unde vă este fapta ce marturiseşte credinţă! O, bărbaţi musulmani! Fiinţe tăcute, capete plecate! De ce vă feriti privirea? De ce vă prefaceţi orbi şi surzi? Aţi uitat voi oare că sînteţi urmaşii Nobilului Trimis (Allah să-l binecuvînteze şi să-l miluiască!) ? Măcar fiţi ruşinaţi… Nu sîntem o naţiune? Nu este nimeni care să se ridice pentru Allah, pentru comunitatea lui, sau pentru onoarea lui? Nu este nimeni să afirme făţiş identitatea sa şi drepturile sale? Cît loc pentru frică mai aveţi? Oare vă este sufletul un hău al fricii?

Oh!.., de v-ar vedea Ali, Omar, Khalid…(Allah să-i miluiască!)

Voi şovăiţi în timp ce duşmanii voştri urzesc planuri mîrşave. O, voi bărbaţi muslumani, răspîndiţi între voi cuvîntul lui Allah şi împărtăşiţi-l copiilor voştri de mici, poate că aşa vom scăpa de laşitate, insha Allah! Umpleţi moscheile şi aduceţi cu voi şi pe copii voştrii, poate că aşa Allah sa va îndura de noi! Căiţi-vă şi cereţi călăuzire! Îndemnaţi-vă la fapte pe Calea lui Allah! Alungaţi ipocriţii din rîdurile voastre!..., căci ei întreţin frica, ei sînt duşmanul dinlăuntru…cel mai înverşunat potrivnic. Ei răspîndesc ura, şoptind despre diferenţele dintre voi şi despre superioritatea unora asupra altora – nu-I ascultaţi! Blestemaţi sînt ei de Allah, bieţi rătăciţi ce vor să ducă şi pe alţii în rătăcire – în fundul Iadului vor zace veşnic Goniţi-i pe ei neîncetat, fară milă şi zorii binecuvîntaţi nu vor întîrzia să apară, insha Allah! Bărbaţi musulmani, fiţi vrednici de numele vostru!..., nu vă batjocoriţi unii pe alţii pentru un preţ de nimic! Adunaţi-vă în rînduri ferme precum o zidire întărită! Luptaţi pe Calea lui Allah, umăr la umăr, nu-l lăsaţi pe şeitan să se strecoare între voi!

O, Allah

Opreşte de la noi umilinţa,
Călăuzeşte-ne pe noi, să binemeritam!

Îl sună pe Omul cu turban negru. Era pregătit să moară pentru Allah, nu pentru cele 40 de fecioare, ci numai pentru Ea, pentru duşmanul poporului său, dar pe care o iubea prin toţi porii. Apoi, lăsă pentru Livni un mesaj pe telefonul mobil. O invita în Iordania, la izvorul Sfîntului Ioan Botezătorul. Haddad îşi puse costumul alb, din lînă, în rucsac, se duse în autogară şi luă un bilet pînă la Jarash. După un drum lung şi obositor, luă o maşină şi se opri la situl Botezului. Străbătu lizeiera de măslini, unii vechi de 2000 de ani, martori la Botezul lui Iisus Hristos de către Ioan, într-o zi de 6 ianuarie. Se puse la umbră, calm, cu o linişte nefirească, deşi inima îi bătea să-i spargă pieptul. Habar nu avea cîte ore stătuse. Nu îi era nici sete, nici foame, nici somn, nici frică. În locul în care se afla, Iordanul face un cot şi este ferit de soldaţii israelieni care păzesc din foişoare. Zona este turistică şi p o parte şi pe cealaltă. Un Renault 5,de culoare albă, parcase nu departe de malul rîului. Şocul fu imens. Din micuţa maşină franţuzească, Livni coborî singură. Avea o rochie albă, de in topit, cu flori multicolore brodate pe umeri. Pe dedesupt purta chiloţei albi frumos brodaţi. În picioare, opincuţe. Se îndreptă spre marginea rîului, se dezbrăcă şi puse rochia pe cap, după care trecu înot Iordanul galben şi mic, în partea iordaniană. Se aşeză la umbră, lîngă Haddad, fără să scoată o vorbă. Sînul stîng se ridica ritmic în bătaia inimii. Apoi, mîinile lor se împletiră, apoi buzele căutau să sărute o cît mai mare suprafaţă de piele. Gura lui muşca sălbatic din fructul zemos. S-au iubit ca în Ziua Dintîi cînd Dumnezeu a făcut cerul şi pămîntul, iar religiile şi duşmăniile nu existau încă. Au înotat împreună pînă la maşina parcată de Livni. S-au uscat în aerul serii apoi ea, s-a îmbrăcat cu rochiţa aceea de înger, iar el şi-a luat costumul alb, din lînă pură. L-a dus cu maşina pînă la Ierusalim şi l-a lăsat într-o staţie de autobuz. I-a spus doar atît: pe 23 plec în concediu, poate la mare. Ne mai vedem! Prin geam i-a şoptit, parcă un "pa" şi a schiţat un zîmbet. A plecat. Autobuzul 37 a venit la scurt timp. Haddad s-a urcat la mijloc, între oamenii care veneau de la servici. Şi-a spus în gînd Allah u akbar şi în ochii închişi avea doar zîmbetul acela cu care Livni s-a despărţit de el. De tot! Apoi, s-a detonat...