JURNAL DE CHIŞINĂU. ZIUA 30(152)

DESPRE TRANSNISTRIA, FOARTE PE SCURT!

Ziua de 2 martie a fost declarată, prin decizia Guvernului Republicii Moldova, zi de comemorare a persoanelor căzute în conflictul armat pentru apărarea integrităţii şi independenţei R. Moldova (1991-1992). Proiectul a fost aprobat în cadrul şedinţei de lucru a Guvernului de miercuri, 17 februarie 2010.
În mod tradiţional, pe 2 martie, participanţii la conflictul armat din 1991-1992, în comun cu autorităţile publice centrale şi locale organizau acţiuni de comemorare a eroilor acestui conflict.
29 de mii de persoane au participat la acest conflict, iar 386 de persoane au decedat. Alte 289 de persoane au rămas invalizi de gradul I, II şi III în urma rănilor primite.

Scurtă istorie agitată

Conflictul din Transnistria este un conflict politic între Republica Moldova şi Republica Moldovenească Nistriană cu privire la exercitarea controlului asupra raioanelor Camenca, Dubăsari, Grigoriopol, Rîbniţa, Slobozia şi oraşul Tiraspol, aflate pe malul stîng al rîului Nistru şi oraşul Tighina, aflat pe malul drept al aceluiaşi rîu. Conflictul a început în anul 1990, imediat după proclamarea independenţei Republicii Moldoveneşti Nistrene, pe 2 septembrie.
După ce Moldova a primit statutul de membru al ONU (2 martie 1992), preşedintele moldovean Mircea Snegur a autorizat o intervenţie militară împotriva forţelor separatiste care au atacat şi ocupat sediul poliţiei din Dubăsari, din stînga Nistrului, în cursul nopţii. Separatiştii, ajutaţi de trupele sovietice, şi-au consolidat controlul peste cea mai mare parte din zona disputată.
În timpul conflictului forţele fostei Armate a 14-a (care a aparţinut, pe rînd, URSS, CSI şi Federaţiei Ruse) dislocate în Transnistria au luptat din numele forţelor armate transnistrene. O parte însemnată dintre ofiţerii acestei armate figurau în concediu, în realitate fiind instructori şi comandanţi ai plutoanelor separatiste.
Pe 17 martie 1992, Republica Moldova a fost vizitată de un grup de deputaţi din Sovietul Suprem al Federaţiei Ruse, care s-au întîlnit cu preşedintele Mircea Snegur şi au căzut de acord să ofere Transnistriei statutul de „zonă economică liberă”, precizînd că: „Transnistria trebuie să aibă toate garanţiile ca în cazul reunirii Moldovei cu România să nu se pomenească teritoriu al statului reunificat România”(Cojocaru Gheorghe, „Politica externă a RM. Studii”, pag.77). În acele luni, guvernul moldovean, sprijinit de autorităţile române, au accentuat exclusiv calea dialogului şi negocierilor paşnice. S-a creeat formatul cvadripartit de negocieri politice din care făcau parte miniştri de externe ai României, Moldovei, Rusiei şi Ukrainei.
Pe 22 iunie 1992, liderul de atunci al Ukrainei, Leonid Kravciuk, declara pe un ton categoric: „Transnistria trebuie să devină o republică autonomă în componenţa Moldovei...Ukraina este gata să se constituie în garant, în cazul în care Moldova ar dori să se unească cu România” (op.cit. pag.96).
La 21 iulie 1992 a fost semnat un acord de încetare a focului, iar „Conflictul transnistrean” a „îngheţat”, transformîndu-se, pentru analişti, în „diferend”.

De la încheierea ostilităţilor, zeci de întîlniri, negocieri, discuţii, aua avut loc, sute de tratate şi angajamente, TOATE structurile trans-naţionale importante (ONU, NATO, OSCE, Crucea Roşie, CSI etc) au fost implicate, fără succes în soluţionarea problemelor acestui spaţiu, o zonă gri, în care foarte multă lume are interese din cele mai diverse. Mii de declaraţii contradictorii au fost înregistrate de către jurnalişti şi sute de manevre militare, provocări, schimbări ale raporturilor de forţă şi influenţe au balansat firav, într-o parte, sau în cealaltă situaţia din regiune. Ca de exemplu, declaraţia liderului de la Tiraspol, Igor Smirnov, făcută în aprilie 1997 şi redată în cotidianul „Kievskie Vedomosti”: „Noi ardem de dorinţa să ne unim cu Ucraina”! De ce nu ar fi luate în serios declaraţiile liderului separatist, de atunci, aflat în căutarea unui „tutor”, mai ales dacă ne gîndim că o treime din populaţia Transnistriei e formată din ucrainieni? Sau era, la momentul acela, o propunere voalată din partea Moscovei, de cedare a Transnistriei contra Sevastopol unde ancorează flota rusă la Marea Neagră... Cert este că de la acea declaraţie, Kievul începe să aibe un rol tot mai activ în încercarea de soluţionare a diferendului.

De 18 ani, situaţia a rămas aceeaşi. În pofida dezbaterilor şi conferinţelor OSCE a devenit evident ca Rusia nu intenţionează să-şi retragă patrimoniul militar din Transnistria. Strategia politică de ocolire a deciziei OSCE s-a bazat cu precădere pe liderii comunişti de la Chişinău. Nedorind executarea reală a acestui angajament, Federaţia Rusă şi-a asigurat o conducere politică în Republica Moldova, care să-i asigure legalizarea prezenţei militare în Moldova. Vladimir Voronin a fost garantul ducerii al îndeplinire a unui proiect rusesc în care, sub pretextul soluţionării conflictului Transnistrean, Republica Moldova ar deveni un fel de „stat comun”, o confederaţie cu doi membri (Chişinău, Tiraspol), sau chiar trei (dacă se adaugă şi Comratul) subiecţi egali în drepturi. Au fost elaborate diverse mecanisme de garantare a înţelegerilor, dintre Chişinău şi Tiraspol, care fixau rolul Moscovei şi calitatea de arbitru în relaţiile dintre Chişinău şi Tiraspol. Prezenţa militară a Federaţiei Ruse pe teritoriul Republicii Moldova ar fi fost pretextul constituirii „mecanismului de garantare”.
Căderea comuniştilor la Chişinău şi amplasarea elementelor scutului anti-rachetă în România reîncălzesc conflictul îngheţat de pe Nistru. Provocările, declaraţiile belicoase ale lui Smirnov, isteria panicardă a comuniştilor de la Chişinău şi problemele economice şi sociale cu cere se confruntă actualii lideri moldoveni, fac ca problema transnistreană, deşi declarată „prioritate naţională” să rămînă în amorţire. Nu este exclus ca statutul de „gaură neagră” al acestui teritoriu, să alimenteze, încă, interesele directe ale unor grupuri interesate în păstrarea incertitudinilor, în întregul spaţiu de negociere (Moldova, Ukraina, Rusia, UE).

Ce este Transnistria şi de ce este ea atît de disputată?

Transnistria este o regiune geografică din Republica Moldova situată pe malul stîng al rîului Nistru.
Numele de Transnistria desemnează şi aşa-numita Republică Moldovenească Nistreană, regiune separatistă aflată de jure în componenţa Republicii Moldova. Autorităţile separatiste ale RMN controlează teritoriul Republicii Moldova aflate la est de rîul Nistru, cu excepţia a şase comune, precum şi municipiul Tighina şi două comune la vest de Nistru. Regiunea are o populaţie majoritar slavă, care se teme de reunificarea cu România
Populaţia regiunii la recensămîntul din 1989 era de 546.000 de locuitori. La recensămîntul din 2004, procentele de populaţie în fîşie arătau astfel: Moldoveni (Români): 32%; Ucrainieni: 29%; Ruşi: 30%; Bulgari, Găgăuzi, Evrei, Germani, Belarusi, Polonezi şi alţii: 8%
Transnistria are 147 localităţi dintre care: 1 municipiu, 9 oraşe, 69 comune şi 68 sate.
Suprafaţa regiunii este de 3362,33 km², iar PIB-ul, de 1,182 miliarde USD, adică 3.030USD pe cap de locuitor.
Rolul militar al regiunii transnistrene este, în general, mult diminuat, faţă de 1992, cînd unităţile ruseşti din Transnistria reprezentau capul de pod al Rusiei spre Balcani. Esta adevărat. Multă tehnică militară a fost retrasă. Multă a dispărut! Un singur exemplu: protocolul şedinţei de lucru al experţilor ministerelor apărării ale Republicii Moldova şi Federaţiei Ruse, cu privire la aspectul tehnic al retragerii trupelor ruse de pe teritoriul Republicii Moldova, din 27 aprilie 1994, a determinat volumul total de vagoane/platforme necesare pentru această operaţiune de amploare- 11.233 unităţi (inclusiv 1485 vagoane pentru retragerea muniţiilor). După şase ani, în cadrul Summit-ului de la Vena, din iulie 2000, reprezentantul Federaţiei Ruse a declarat oficial că pentru retragerea completă a trupelor ruse de pe teritoriul Republicii Moldova sînt necesare 3000 vagoane grupate în 177 transporturi militare. Rezultă că între timp, din 1994 pînă în 2000, s-au „evaporat” 7000 de vagoane!
În ceea ce priveşte trupele evaluările arată că potenţialul forţelor militare din Transnistria este identic cu cel din 1992, operîndu-se doar schimbări de denumiri, treceri ale cadrelor ruse sub serviciul militar al unităţilor Transnistrene, precum şi a tehnicii din dotare la inzestrarea acestora. Ca să nu fie nici un dubiu, astăzi, în caz de necesitate, autorităţile Transnistriei sînt apte să pună sub arme peste 20 mii de oameni, la care se mai pot adăuga şi 7-8 000 de membri ai unităţilor de cazaci din Rusia. „Ministerul Apărării" de la Tiraspol dispune de: Tancuri T-64 - 18 bucăţi; TAB (diferite tipuri) - 69 bucăţi. Tunuri "Gaubits-122" – 18; Tunuri 85mm – 12; "Alazan" – 3; Lansatoare de mine – 69. Aviaţia include: 6 elicoptere MI-8T, 2 - MI-2, un avion AN-26, 2 - AN-2, două - IAK-18. Elicopterele MI-8T sînt dotate cu lansatoare de rachete.
În ceea ce priveşte „importanţa” economică, principalele uzine de interes sînt:
Uzina mecanică din Bender
Produce în serie din anul 1995, sisteme de lansare a proiectilelor reactive cu 20 de ţevi(montate pe caroserii de automobile); aruncătoare de grenade antitanc pe afet (din anul 1995); aruncătoare de mine (de calibrul 82-mm, 120-mm, din anul 1996); aruncătoare de grenade antitanc portative (din anul 1996); pistoale de calibrul 5,45 mm; instalaţii de lansare a proiectilelor reactive de tip „Grad".
Uzina metalurgică din Rîbniţa şi cele afiliate
Din 1997, a fost începută producerea aruncătoarelor de mine de calibrul 82-mm. Testarea primelor aruncătoare şi tragerile de control au fost efectuate la 17 mai 1997. Tot în 1997, la uzină a fost produs primul lot experimental (100) de mine antipersonal în carcasă de lemn. Ulterior s-a trecut şi la producerea minelor antitanc.
Uzina de pompe
Produce aruncătoare de grenade antipersonal (cu fixare sub ţeavă) GP-25 de calibrul 40-mm.
Uzina “Electromas” (Tiraspol)
Produce în serie: - pistoale mitralieră de 9-mm, pistoale Macarov de 9-mm, pistoale de 5,45-mm, arme de vînătoare şi arme de luptă speciale fabricate în baza acestora. Partenerii principali sînt agenţi economici din Europa occidentală!
Nerecunoscută pe plan internaţional, enclava separatistă s-a înarmat pînă în dinţi şi a devenit o placă turnantă pentru traficul ilegal de arme către Abhazia, Cecenia, fosta Yugoslavie, Orientul Mijlociu, unele regiuni de pe continentul african. După cum am descris anterior, sursa acestui trafic cu arme o reprezintă atît arsenalul militar al Armatei a 14-a, cît şi uzinele din „Fîşie” care produc lansatoare pentru „Ciornaia Akula”, KA-50! În aceste condiţii, se pune întrebarea, firească, dacă este cineva interesat de reglementarea statutului acestei „Fîşii Ghaza” europene!

Ce e de făcut?

Trei ar fi elementele considerate „importante” pentru soluţionarea diferendului, indiferent cînd se va întîmpla acest lucru: retragerea trupelor ruse, demilitarizarea regiunii, şi, mai ales, decriminalizarea acesteia, respectiv culegerea armelor mici ce se află în posesia civililor şi a structurilor neoficiale din regiunea separatistă, aşa cum a făcut armata americană în Iraq. Un al doilea punct este încercarea de a constitui şi impune o formulă a unei
misiuni de poliţie europenă, după modelul Kosovo, care va trebui, cît mai repede, să ia locul actualelor „structuri de menţinere a păcii”. Şi, în final, al treilea punct, poate cel mai dificil de aplicat, este fiscalizarea economiei pe ambele maluri ale Nistrului, cu o transparenţă a cheltuirii fondurilor publice!
Toate acestea nu ţin nici de bani, nici de cineva din exterior, ci exclusiv de buna guvernare şi de aplicarea reformelor în întregul spaţiu al Republicii Moldova. Dar, poate va mai curge multă apă pe Nistru pînă atunci!